sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Topire

S-a topit timpul. Nu mai curge, se topeşte. E senzaţia pe care o am încă de la începutul anului. Zilele se topesc, confundându-se una cu cealaltă, nopţile la fel, şi tu rămâi la fel, ca zilele, ca nopţile, ca toate începuturile şi sfârşiturile, dimpreună. Ciudat sentiment. Oarecum inedit. 
Cred că m-am făcut, în sfârşit, mare. S-a topit şi copilăria. A mai rămas din ea bucata care m-a învăţat, pe la 20 de ani, să râd, eu fiind, prin excelenţă, serioasă mai tot timpul. Am păstrat râsul, ironia, autoironia. Ca o constatare, nu e uşor să fii autoironic. Să râzi de tine înainte s-o facă alţii, atunci când e cazul. Nu e uşor, dar e de folos. În situaţii în care comiţi o boacănă, ridicolul situaţiei e înlocuit de un fel de complot tacit între tine, ca autor şi făptuitor, şi spectatorii cu sau fără invitaţie la eveniment.
Dacă mă-ntrebi de ce nu am mai scris, nu am făcut-o atât pentru că zilele şi nopţile au fost egale, plate, la fel de (ne)plăcute, cât şi datorită unei stări noninspiraţionale care m-a însoţit mult timp. 
Am văzut filme. Cel care m-a impresionat cu adevărat a fost "Drumul spre pierzanie", cu un Tom Hanks de milioane. A fost copleşitor. E genul de film care, deşi aparent potolit, cu un ambient vintage, cu o muzică pe măsură, reuşeşte să te transpună pe tine, spectator, taman în mijlocul evenimentelor. Le trăieşti, le simţi, doreşti cu ardoare să se facă dreptate şi nu te domoleşti până când... până când filmul nu se sfârşeşte. 
Am citit cărţi. Rodica-Ojog Braşoveanu a fost o revelaţie. Nu mi-o recomandase decât preţul nesimţit de mic cu care te îmbiau cărţile ei de pe un raft din Cora. Melania, deşi femeie subţire, stilată şi inteligentă, a reuşit să mă calce pe nervi în ultimul hal, determinându-mă s-o antipatizez profund. Am citit "Spitalul Municipal" şi am regretat timpul pierdut. Am citit romanul cu sentimentul că fusese scris după vreun film reuşit, romanul pierzând esenţa, realismul şi frumuseţea emoţiei. N-am să înţeleg niciodată de ce un medic de succes, însă sărac, ar putea fi complexat de manierele, frumuseţea şi banii unei demoazele putredă de bogată, a cărei viaţă o salvase. Păi unde e contradicţia? Am citit Jerome K. Jerome şi-am râs cu poftă la nenumărate pagini, scrise cu atâta talent încât ar trebui să fii de piatră ca să nu le savurezi. Am citit "Vă place Brahmes?" şi "Bonjour, tristeţe", aici remarcând realismul şi gustul resemnat în spatele căruia probabil se aflau dezamăgirile scriitoarei, femeie cu picioarele pe pământ, de altfel. Am citit "Lumină în amurg", un amestec de ficţiune (vezi elixirul adevărului, folosit cu atâta generozitate în carte) cu realism (dacă ne uităm la modul în care bărbatul respins se răzbună pe femeia care îndrăznise să nu-i accepte propunerile, distrugându-i acesteia viaţa). 
Am fost la cumpărături. Mici. Mici cumpărături. Vreo două perechi de pantaloni, vreo trei bluze. De câte ori cumpăr ceva mă simt fericită şi vinovată. Fericită pentru achiziţie, vinovată pentru că îngroş rândurile femeilor care uită de orice durere atunci când "îmbracă o rochie nouă". Plăcerea de a cumpăra se datorează şi persoanelor de la care cumpăr. Dacă mă uit în garderobă, leg 90% din lucruri de vreo prezenţă, mai plăcută sau mai puţin plăcută. O bluză încercată la Miruna va avea întotdeauna parfumul Mirunei, un parfum de fată delicată şi plăcută, ca o magnolie, în timp ce unele bluze poartă cu ele arome de lupte seculare, arome de contradicţii, arome de "aveţi un număr mai mic?", urmate de "Da' de ce vă trebuie, că oricum... ", şi de strâmbături din nas. Am fost la cumpărături de cosmetice, unde acreala blondei de serviciu m-a oripilat. Între timp am descoperit cum pot să mă scutesc de prezenţa nefericitei care stă la raion de parcă ar atârna pe cruce, neavând însă privirea înţelegătoare a lui Hristos, ci pe cea înrăită a diavolului pe care Vlad Ţepeş l-a răsplătit aşa cum se cuvine. 
Ianuarie a fost o lună în care, încă o dată, am realizat cât de multă fericire sau nefericire aduce în viaţa oamenilor o profesie, respectiv o ocupaţie. Sau cât de mult reflectăm în tiparele vieţii zilnice de la serviciu ceea ce ni se întâmplă acasă. Nu suntem opaci, suntem mai transparenţi decât credem, lucru care îmi dă de gândit. Mă întreb ce reflectă faţa mea atunci când nu mă concentrez la asta, sufletul fiindu-mi mai degrabă resemnat, mai degrabă realist, mai degrabă cuminte, mai degrabă însetat de oameni frumoşi, chiar dacă în jur ceaţa şi negura sunt omniprezente. 
Nici nu ştiu de ce m-am apucat să rezum luna ianuarie, care încă nu s-a sfârşit. Mai e o săptămână din ea, săptămână care poate aduce cu ea lucruri bune sau nu. 
Mi-am impus o constanţă comportamentală care pe mulţi îi linişteşte, pentru ca pe unii să îi contrarieze, respectiv enerveze. Zâmbesc mai mult, deşi motivele sunt mai puţine. Sunt mai calmă. Mai temperată. Mai răbdătoare. Uneori mă întreb de ce trebuie să mă comport ca o mamă dacă nu am calitatea asta. Răspunsul îl ştiu, e în puterea mea, şi de el depinde soarta mea. O decizie - alta decât cea de acum, ar aduce cu ea un viitor cu totul diferit. Ne influenţăm viitorul prin gesturile şi vorbele mici pe care le emanăm constant. Facem parte din forumul decizional al vieţii noastre. E ceea ce observ. E ceea ce nu poate să mă lase indiferentă. E ceea ce mă stimulează să rămân OM în jungla din jur. Şi mă topesc reflectând la toate astea, odată cu zilele şi nopţile care se topesc şi ard  în mine. 

11 comentarii:

  1. :) eu nu ma simt asa la cumparaturi, desi belengheritul prin magazine ma binedispune fara motiv, chiar daca nu cumpar nimic, dar ma simt perfect cand vin de la coafor :)))
    Ma intreb cat o sa rezisti. Ai rabdare de sfanta, serios. Daca era dupa mine deja exploda circul :))
    Mult noroc! >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) Mi-a placut faza cu explozia de la circ. Il dinamitai, hm?
    >:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. :)) Nu stiu daca il dinamitam sau dadeam cu el de pamant ca in desene animate pana ma racoream :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Îmi pare și tristă și optimistă expunerea ta. Pare tristă pentru că îți dai seama de scurgerea timpului și de pierderea copilăriei, de unde răzbate tot un sentiment de tristețe fiindcă tu constați că, în sfârșit, ”m-am făcut mare”. Nu-i rău, mai bine mai târziu decât niciodată :). Zic optimistă pentru că am văzut că ai devenit (sau ți-ai impus) să fi ”mai calmă, mai temperată, mai răbdătoare”, chiar să zâmbești mai mult. Iar nu-i rău. Chiar dacă nu ai motive acum, această impunere poate atrage după sine, mai târziu, și motivele. Asta fuse analiza pe text :). În rest, observ că ai avut parte și de lucruri bune luna asta. La mine n-a fost chiar așa. Dar, sper că vor veni și zile mai frumoase. La cât mai multe (și mai dese) expuneri :P.

    RăspundețiȘtergere
  5. Cu siguranta vor veni zile mai frumoase pentru tine, sa nu ai nicio indoiala!
    Au fost si lucruri bune, intr-adevar, pentru ca sunt acel gen de om care refuza sa vada partea goala a paharului. OK, m-am facut mare, dar asta nu inseamna ca nu savurez cu aceeasi placere un desen animat cu Donald Duck sau un banc bun!
    Sa ne citim sanatosi in 2013!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie îmi place Tom și Jerry. Când îi prind pe la tv, las orice și mă uit :).

      Ștergere
  6. :) Ce desene animate se faceau pe vremuri... Ii ador pe cei doi!

    RăspundețiȘtergere