Tibet

E cu bune şi cu (mai multe) rele. Se numeşte simplu: viaţă. 

Când simţi că locul tău nu e aici, când nevoia de a fugi devine imperioasă, când plecarea unui tren din gară te face să regreţi că nu ai fost acolo, in the very moment, ca să-l iei, să-l prinzi, să te sui în el, având o destinaţie necunoscută şi nepăsându-ţi că nu ai bilet, tot viaţă se numeşte. Ştii că ai vrea să o iei de la început, să faci altceva, să fii cu alţi oameni, după care un alt adevăr ţi se revelează. Oamenii şi împrejurările pot fi diferite, tu însă rămâi aceeaşi. Cu acelaşi suflet. Cu aceeaşi sete de căldură, de umanitate, de sinceritate, de empatie împărtăşită. Uneori e greu să resimţi acut emoţiile şi stările atâtor oameni. Te apasă cum apăsa Pamântul pe umerii lui Atlas. 

Se spune că în Tibet oamenii încă mai comunică, prin puterea gândului, aşa cum comunicăm noi la telefon. Trebuia să mă fi născut acolo spre a mă simţi... acasă? O altă cultură, o altă civilizaţie: mai calmă, mai puţin grăbită, cu alte valori (spiritualitatea e prima dintre ele), o civilizaţie care te schimbă, te transformă, te face mai om, mai înţelept, mai cuminte, mai calm, o civilizaţie care îţi inversează priorităţile. 

Pentru noi trendy e să preluăm viciile Occidentului. Nu ne-ar trece prin minte că esenţa nu constă în "a avea", ci în "a fi". Cu felul de a fi rămâi. Avuţia îţi provoacă atâtea angoase. Atâta degradare umană. 

Dar cine să ne îndrume paşii spre destinaţia dorită, când fluviul ne duce spre o iminentă autodistrugere? Ne lăsăm purtaţi, să fim în rând cu lumea, doar "beneficiem" de atâtea de pe urma lumii. 

Mi-ar plăcea să se creeze un colţ izolat undeva, un tărâm al cărui cetăţean să devii la cerere, în urma propriei alegeri. Iar acolo să rămâi pentru a deveni. Pentru a fi. Pentru a fi TU fără influenţele covârşitoare ale unei lumi nebune, nebune... 

Mi-e sete de căldură. De omenie. De gesturi simple, frumoase şi dezinteresate. Mi-e dor de lumea în care transparenţa ar fi conducător, la loc de cinste. 

E ciudat cum într-o lume îngheţată sufletele pot fi atât de empatice în Tibet. 

Ai veni cu mine, Angel, sau ai prefera să te zbaţi să ţii pasul cu vremurile? Pentru că, deşi nu recunoşti, eşti exact ca mine. Un tibetan până în măduva oaselor.

Hai sa

În mod cu totul neaşteptat, citindu-te, m-am descoperit sufocată. S-a aşternut un soi de răcoare în mine, care mi-a îngheţat emoţiile, sau le-a trezit din amorţeală, totul e prea confuz pentru a putea fi descris cu exactitate. 

Nu ninge decât pe ramurile sufletelor. În viaţă plouă. Rar şi trist, însă o face. Ramul tău e complet acoperit de nea, al meu parţial albit, al altora încă neatins. Mai e timp, noi anticipăm Marele Eveniment cu trei săptămâni. 

Pe fundal, o sonată de Bach îşi frânge acordurile, amestecând tristeţi cu armonii şi cu dulceţi din necuprinsul sufletului. 

Angel, hai să promitem că de Sărbătorile astea nu vom fi trişti. Că vom fi veseli fără efort. Că stelele albe din păr ne vor lumina gândurile şi perspectivele. Hai să nu mai fim amari, Angel.

Culoarul morţii

Pentru cinefili, un film remarcabil realizat în 1999, cu o distribuţie remarcabilă, cu un subiect interesant, un film de excepţie, căruia orice critic îi poate da, fără exagerare, nota 10: "Culoarul morţii" ("The Green Mile"). 

Dacă ne aşteptăm la un film de o oră jumate, e recomandat să amânăm vizionarea pentru cândva când vom avea mai mult timp la dispoziţie. Vreo trei ore, mai exact. Dar... vor fi trei ore în care orice om care şi-a păstrat umanitatea va rezona cu personajele, va pune pasiune în acţiune, va deveni impulsiv şi implicat, va dori ca echitatea să aibă un cuvânt de spus. 

Nu am de gând să dezvălui prea multe. Nu sunt multe de spus. Filmul trebuie văzut pentru că te marchează. Mă întreb dacă şi când îl voi putea uita. Oameni extraordinari, situaţii extraordinare. 

La "Culoarul morţii" zâmbeşti şi plângi. "Culoarul morţii" retrezeşte în tine dorinţa după dreptate. "Culoarul morţii" te schimbă. Îţi taie respiraţia şi te transformă, astfel că, la final, te vei întreba: "Unde sunt??"

Vis devreme

Peste visul meu devreme începuseră să se aştearnă ploi. Ploi reci, ploi mute, ploi insinuante, cum numai peste case şi peste-oraşe se mai cad. Ploi reci care l-au speriat şi l-au făcut să fugă. Şi l-am uitat, aşa cum uiţi un cântec trist când orizonturile-ţi plimbă aurore boreale pe fruntea realităţii.

În altă zi, acelaşi vis devreme fu-acoperit de-un clopot de sticlă. Îl priveam cum zace cuminte, nemişcat, paralizat de teamă, precum cireşele amare în vremea pârguirii.

Am reintrat în realitate şi l-am uitat.

Sau am crezut că se întâmplă asta.

Eram într-un vârtej. Într-un vârtej fără de cap sau coadă, într-o tradiţie sonoră şi persistentă a prostului gust, într-o reeditare a zilei cârtiţei, Cineva crezând că-ntr-o bună zi am să-nvăţ ceva să mă salvez.

Eram într-o capcană a propriei vieţi, paralizată, iubind-o pentru că nu credeam că altfel se poate.

Eram într-un ocean de frunze îmbibate cu praf de stele, frunze aşternute pe crengile destinului.

Eram... sau poate doar mi se părea, cum se-ntâmpla cu "Steaua" lui Mihai "al nostru".

Ştii cum e când realitatea îţi dă fiori reci pe şira spinării? Te retrezeşti în vis, Cineva mai acordându-ţi o şansă, sperând că vei fi învăţat s-o valorifici. O şansă să schimbi pustiul în livezi, în cupe cu nectar şi-n suflete pereche.

Şi visul curgea la vale, cu limpezime de pârâu.
Acum, că l-am găsit, voi şti că mă-nsoţise, hazardat, tot timpul. Că şi atunci când râdeam, sceptică, rămăsese undeva, sub clopotul de sticlă al sinelui probabil, cursese cu mine prin ploi fără de ani. Că şi-n momentele în care drama căpăta accente de tragedie greacă, sincronă şi amară, visul rămăsese cu mine, mă ţinuse de mână, nu mă pierduse. Măcar el nu făcuse asta.

Ştii cum e să te trezeşti dimineaţa cu ochii picuri de rouă ce zâmbesc destinului?

Şi-atunci mă întreb cum te-aş putea păstra pe mai departe, vis fidel. Cum te-aş putea preface-n parte integrantă din mine, nemodificându-ţi înţelesul şi dând uitării pustietatea şi reculegerea unui prezent învolburat. Învolburat deoarece cu prea multă semnificaţie greşisem a-l înzestra, nemeritat.

Peste visul meu începuseră a se-aşterne ploi. Ploi reci, insinuante, cum numai peste vise mai pot cădea, sperând ca să le piardă.

Mai ştii ce culoare are fericirea?

Nu te-ntreba de-i bine sau e rău. Îndeajuns ţi-ai purtat tăcută cicatricile în lipsa lui.

Recenzii

Recenzii. Recenzii de sfârşit de an.

Toamna a fost presărată de lectură. Am citit în cele mai ciudate locuri, pe unde s-a nimerit. Mi-am luat cartea drept scut, drept pavăză, drept dopuri în urechi şi drept ochelari de cal, astfel că am văzut şi am auzit, în jur, doar ceea ce nu putea rămâne, sub nicio formă, neobservat.

Să spun de populara "Bărbaţi care urăsc femeile"? Înainte să deschid paginile cărţii, am citit nişte recenzii extrem de elogioase. Cartea era comparată cu "Magicianul" lui Fowels, era genul de carte care te ţinea cu sufletul la gură, datorită căreia nu puteai să dormi până nu o terminai, era ROMANUL poliţist, situat deasupra tuturor romanelor, era, ce să mai vorbim, totul. Poate că eu nu am perceput-o la fel datorită condiţiilor improprii în care mi-am desfăşurat activitatea. Repet: citeam în cele mai ciudate locaţii. N-am stat într-un fotoliu, pe un pat sau pe un scaun directorial, cum găseşti la Metro sau Selgros. Paralela cu "Magicianul" mi s-a părut umilitoare pentru "Magician". De altfel, această paralelă e aproape inexistentă. Ah, că fiecare din cei doi eroi s-a aflat, pentru un timp, într-o izolare voită, ei putând şi nevoind să ţină prea mult legătura cu persoanele din trecutul lor? OK. Dar atât. Cartea e bine scrisă, n-am să mă pun de-a curmezişul. E inteligentă. Şochează. Unele pasaje şochează. Poate şi datorită diferenţei de mentalităţi dintre români şi suedezi. Când citeşti ce i s-a întâmplat micuţei hackeriţe, ştii ce s-ar fi întâmplat aici, cum ar fi dat fuga la poliţie, ar fi căutat dreptatea, pe când Lizbeth pare să adopte o resemnare mioritică. Resemnarea e doar aparentă, ea făcându-şi dreptate cu mâinile ei. Pe de altă parte, nu cred că bărbaţii suedezi despre care se vorbeşte urăsc, neapărat, femeile. Ei sunt, pur şi simplu, debusolaţi şi dezumanizaţi. Nişte fiare dezlănţuite. O societate mult prea dezvoltată din punct de vedere economic, în combinaţie cu luni întregi petrecute la minus Dumnezeu ştie câte grade, pervertesc gândirea. Te fac din om neom. Te determină să faci lucruri pe care, dacă ai fi în vreo ţară subdezvoltată, nu le-ai gândi măcar, pentru că ai avea alte griji pe cap. Moravurile suedeze sunt asemănătoare cu ale noastre, totuşi, chiar dacă ei sunt ceva mai deschişi la minte şi acceptă în mod firesc să-şi împartă soţiile cu alţi bărbaţi, jumătate din timp. Pentru că în acea jumătate din timp de libertate bărbaţii îşi canalizează energia spre lucruri mai "constructive", probabil, cum ar fi arta plastică sau Dumnezeu mai ştie ce. N-ai să poţi înţelege deplin care-i treaba cu Suedia dacă nu ai trăit acolo minim trei ani, aş zice eu. Pentru mine trei ani sunt de referinţă. Sunt limita care, o dată depăşită, te îndrumă. După trei ani ştii dacă mai are rost să investeşti în ceva, în cineva, într-o persoană, într-un proiect, sau dacă merită, mai degrabă, abandonat. 

Am continuat cu "Vălul pictat" al lui Maugham. E foarte adevărat că văzusem filmul iar motivele care m-au determinat să cumpăr cartea sunt subiective. Speram să găsesc ceva diferit. Pozitiv diferit faţă de film. Din păcate, diferenţa constituie un plus pentru film. Kitty din film îşi găseşte, cu greutate, drumul, iese din superficialitate, devine ceva ce la începuturi nici nu ţi-ai fi putut închipui. Kitty din carte... dezamăgeşte. E prea slabă. E ca un animăluţ lipsit de voinţă, ca o mâţă pe care o găseşti la o răscruce de drumuri şi pe care o abandonezi într-un moment cheie, pentru ca, la primul tău semn, să revină, lipsită de voinţă, în minciuna braţelor tale adulternine.. 

"Colecţionarul" lui Fowles a fost o lectură exasperantă. Încă de la primele pagini am stat şi m-am întrebat, la fel cum o făceam în liceu, când lista de lecturi obligatorii cuprindea cărţi proaste, dar absolut proaste, de ce nu abandonez cartea. Intrasem în lumea şi în mintea unui sociopat, a unui psihopat, şi jur că nu aveam nevoie să aflu cum gândeşte un asemenea personaj. Ce frământări are şi ce imaginaţie are acesta. Când decizi să abandonezi lectura, fiindcă deja e prea mult, dai peste jurnalul Mirandei. Un jurnal al disperării, un jurnal sincer, un jurnal cu gânduri, cu amintiri despre persoana care obişnuia să fie, un jurnal al speranţei că într-o bună zi omul care a fost va putea să reapară, altfel modelat, însă mai pregătit pentru viaţă, cu tot ce înseamnă asta. Finalul este oarecum aşteptat. "Colecţionarul" este biografia unui criminal în serie. Şocantă e doar diferenţa dintre acest volum şi mai de timpuriu parcursul "Magician", pe care l-aş relua, oricând, cu mare plăcere, pentru că "Magicianul" îţi dă lecţii, te educă, te schimbă, îţi revoluţionează gândirea. 

"Drumul spre înalta societate" (John Braine) este un fel de "Ion" al lui Rebreanu. Singurul pasaj care m-a impresionat a fost realitatea conţinută de fraza: "Suntem cu toţii prozonierii unui pitic egoist - eul ". Mda. Acel pitic e atât de dominant încât sperie, dacă e să priveşti la rece. Nu mai contează că binele tău personal nu poate fi deplin într-o lume traumatizată, că ai fi mai împlinit dacă şi ceilalţi ar fi într-un echilibru. Piticul din tine te determină să faci orice ca să-ţi fie ţie bine. Nu generalizez, aşa cum o face Joe Lampton, însă situaţia e des întâlnită. Uzuală. La modă. În trend.

Concluzii? 

Citeşte. Gândeşte. Discerne între bine şi rău. Găseşte-ţi drumul. Nu-ţi abandona visele, nici preferinţele. O carte de care cândva te-ai îndrăgostit nu te va dezamăgi, cărţile nu sunt oameni.

Flori de mar

Sunt zile în care pur şi simplu ştirile de dimineaţă fac să îţi îngheţe sângele-n vene. Te uiţi pierdut, te uiţi în gol, şi-ncerci să-ţi închipui Universul fără o prezenţă cu care erai cel puţin obişnuit. Scapi o lacrimă şi realizezi că nu poţi să condamni nicio atitudine, că omul avusese discernământ şi că alegerea îi aparţinuse. Îl respecţi la fel şi te doare lipsa sa încă de pe acum.

Pentru că Adrian Păunescu e unul din cei mai complecşi poeţi români contemporani. Dacă versurile unora trebuie traduse, trebuie tălmăcite, rezonând ca un film de-ăla pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură pentru ca finalul să vină ca un pantof în plină figură, lăsându-te nedumerit, tu, ca spectator, putându-i da ce interpretare doreşti, fiindcă nimeni nu se supără (sunt aproape convinsă că nici măcar autorii nu au avut idee ce voiau să exprime, şi nici nu şi-au bătut capul cu asta, pentru că trebuia să aibă şi filologii de lucru), la el poemul nu necesita interpretare. Era suficient să ai o fărâmă de suflet, o inimă care măcar o dată-n viaţă să fi fost sfâşiată, şi pasiunea sa se transmitea în toţi porii tăi. Păunescu nu necesită traducere, e o legendă vie, e POETUL, sincer, pasional şi frumos, de o admirabilă complexitate. Nu voi face apologia personajului, nu cred că a fost perfect, cu siguranţă multora le-a dat bătăi de cap, însă mintea sa a fost sclipitoare, lucidă până-n ultima clipă, uluitoare. Lui nu-i poţi contesta valoarea pentru că era intrinsecă. Era suficient să-i pronunţi numele şi te cutremurai, şi te umpleai de respect...

"Du-te-n flori de măr,

Du-te în poveşti,

Dacă-ntr-adevăr

Nu mă mai iubeşti".

Blestem cu o formulare atât de sensibilă încât înfioară.

Avea dragoste de viaţă. Poate a greşit crezând în existenţa existenţei fericite, cea despre care Ileana Vulpescu vorbeşte aşa de realist: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice. Nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic".

Poetul nu s-a vrut bolnav. Cine se vrea aşa? Existenţa fericită e cea în care nu există boli cronice. Fericiţi cei ce au parte de ea.

Rămas bun, stimate domn!...

Paralele

Ştii cum e să te trezeşti bine dispus, uitând pentru o clipă de precaritatea echilibrului tău existenţial? Să te trezeşti bine dispus uite-aşa, fără anume motiv, într-o zi mohorâtă de toamnă timpurie, când frunzele-s pârguite pe ramurile înălţate, a disperare, spre un cer închistat.

S-a terminat povestea. Există un "va urma" pe care trebuie să-l caut, să-l recuperez, gustul de acum fiind prea amar, totuşi. 

"Sfârşit de capitol" este cu totul altceva decât te-ai aştepta. Vine după "Forsyte Saga" şi după "Comedia modernă", cu nişte protagonişti diferiţi, punând vechile personaje într-un con de umbră. Cei de acum nu sunt mai puţin înţelepţi, sunt doar diferiţi. Caractere aparte, puternice, nişte supravieţuitori. 

Ce m-a surprins a fost faptul că volumele captivează, fără să fie de actualitate şi fără a avea pretenţia că ar fi romane poliţiste. Te "prind" într-o mreajă magică şi te trezeşti întrebându-te cum naiba o vor scoate la capăt caracterele. 

Constatări simple, pentru că postarea nu se vrea a fi recenzie: bărbaţii sunt de două feluri: nişte gentlemeni desăvârşiţi sau nişte gentlemeni care mai au de lucrat la comportament. Celor din prima categorie le-ai putea reproşa slăbiciunea, pentru că mai toate personajele aparţinând sexului tare se îndrăgostesc lulea numai de acele femei care nu îi pot iubi, care nu le pot oferi totul, iar ei se mulţumesc cu fragmentele pe care doamnele binevoiesc să le împartă. Te duc cu gândul la acei căţei de rasă care acceptă buna trataţie mimând fericirea, chiar dacă, în adâncul sufletului, şi-ar dori ca apartenenţa să fie completă şi biunivocă. Cei din a doua categorie nu sunt nişte ticăloşi, nu în adevăratul sens al cuvântului. Vorba cuiva: "Nici măcar nostalgia nu mai e ce era". Categoria a doua încearcă să domine, în general metodele de persuasiune fiind asociate cu violenţa fizică. Nu vei întâlni un limbaj inadecvat în roman, vei întâlni câteva erori umane asupra cărora poţi insista, întrebându-te dacă sunt, totuşi, condamnabile sau nu.

Romanul este, aşadar, pigmentat cu femei puternice, care nu-şi iubesc soţii şi care au privilegiul să fie adulate de aceştia. 

O notă discordantă o crează Dinny care, după marea pasiune pentru Wilfrid Desert, încearcă o vindecare solitară. Povestea lui Desert nu e de natură liniştitoare. Suflet zbuciumat, artist nefericit, agitaţia lui Desert e contagioasă şi neplăcută până şi pentru cititor. Desert are marele talent de a se face antipatic cititorului, fără să facă eforturi în acest sens. Din toate personajele, el se încadrează perfect în cercul laşilor, fugind de o iubire mistuitoare, de societate, izolându-se în cuibarul oriental, mai puţin dătător de dureri de cap. În aceeaşi categorie ar mai putea intra Jon Forsyte, a cărui destin dispare în ceaţă. Încă nu pot spune cu precizie dacă Jon e laş sau doar slab. Un bărbat slab, aducând cu Ashley Wilkes din "Pe aripile vântului", având o personalitate palidă.

Finalul e un amalgam. Eşti, pe de o parte, mulţumit că lucrurile au intrat într-o oarecare normalitate, ai siguranţa că femeile acelea au parte de suportul de care au nevoie şi liniştea e inerentă. Gustul amar e dat de aceea că, acolo unde e linişte, nu e pasiune bilaterală şi nici reciprocitate în dragoste. 

Poveştile lipsite de sincerul fior al începuturilor îmi apar ca nişte toamne obosite să mai fie rebele...