Să scrii într-un loc public înseamnă să expui părţi, fragmente din inima şi din sufletul tău, conştient că pentru acele părţi vei fi judecat şi, dacă e cazul, exonerat.
"Ţine, ia, acesta este sufletul meu".
E un risc asumat. Şi toamna îl face chiar mai amar decât intenţionam. Dar, dacă amarul e împletit cu armonii, poate fi mai uşor de iertat.
În globul de cristal al timpului s-a mai înfipt un anotimp. Ca un spin în pieptul păsării spin, care se sinucide din dragoste de viaţă.
Anotimpurile sunt ceva atât de ciclic. Atât de firesc. Nu ştiu de ce primăvara nu este atât de inspiraţională pentru mine cum e toamna. Îmbătrânesc? Mor? Zi de zi câte puţin, e o certitudine. Dar toamna mi-aminteşte cât de frumoasă poate fi viaţa, cu apusurile ei ruginii cu tot. Cu soarele anemic, cu galbenul mai galben ca niciodată, cu încăpăţânarea de a străbate şi de a o lua de la început într-un alt an...
Pentru zilele în care te copleşesc. Grijuri, îndatoriri, dar, mai ales, muzici...
Te recunoşti om. Cu limite. Cu defecte.
Făcând un rezumat al multor ani, constaţi că, profesional, toţi şefii ţi-au fost interpreţi de muzici şi melomani. Cu o iubire pe care nu o puteau păstra secretă, pentru că le încingea măruntaiele, astfel că o împărtăşeau, generoşi, măcar în privinţa asta, celorlalţi. Dacă fosta şefă lucra fluierând, de ajunseseşi să auzi sunetele acelea lipsite de sens sau coerenţă şi când mergeai singură pe stradă, aici a existat, mai întâi, dragostea pentru Rammstein. Te uitai uneori cu coada ochiului la videoclipuri - înţelegeai că au un sens, un substrat, un ceva pe care doar unii, doar fanii îl pot pătrunde, iar tu vedeai doar nişte băieţi mari, care refuză să se maturizeze, care încă poartă măşti de balaur, ca la Halloween, care încă se joacă cu focul, care, de dragul senzaţionalului, grohăie precum porcii, şi le iese. Asta a durat o vreme. După care gusturile s-au împărţit. De pe acum se ascultă când hard-rock extrem, când "Cavalleria rusticană". Nah. Aşa, pentru liniştea ta. A ta? A cui?
Nu mai faci eforturi să înţelegi. Gusturile sunt prea variate ca să aparţină aceleiaşi persoane. Personalităţi multiple? Nu. Doar căutări ale sinelui, probabil. Zgomotoase căutări ale sinelui, mai ales câtă vreme condiţiile necesare pentru asta nu sunt întrunite. Te poţi căuta şi te poţi găsi dacă te cauţi cu sinceritate. Poate că totuşi unii nu mai pot trăi fără o paletă diversificată de genuri muzicale pe care să le asculte fervent. Întrebarea, de bun simţ aş zice, e... cât de intoxicat să fiu cu anumită treabă încât să doresc, cu orice preţ, să o împart cu ceilalţi, cărora nu ne spune nimic, parţial pentru că m-am îngrijit de asta?
Lucrurile sunt ceea ce ar trebui să fie, probabil. Muzica taie din elanul dialogurilor. Te fereşte de efortul de a-ţi deschide gura prea mult, şi ai scuze: asculţi. Te concentrezi.
Şi totuşi, despre om se spune că e un animal social. Ce ai în minte când îi impui celuilalt animal social de lângă tine să asculte ceva până la limita cu nebunia?
Îţi place o piesă. O asculţi cu drag. De zece, douăzeci, patruzeci de ori pe zi. Fă testul. Ascult-o, în aceeaşi zi, de dimineaţa până seara. Vezi cu ce gust rămâi. Vezi dacă a doua zi mai vrei s-o auzi.
Of. Nu credeam că muzica poate fi un blestem. Se pare însă că, dacă încape pe mâinile cui nu trebuie, devine.
Mă aflam într-o încăpere. O încăpere care nu avea nimic neobişnuit. Atmosfera o făceau oamenii. Mai mici sau mai mari, pe cum i-a lăsat Dumnezeu.
Când micuţa doamnă divorţată s-a apucat de prelegeri, am crezut că sunt singura care rămâne uitându-se ciudat la ea. Pentru că micuţa doamnă îşi presară prelegerile cu ticuri - verbale şi nonverbale, cască ochii chiar mai mult decât îi căscase Cel de sus, pentru a sublinia importanţa spuselor sale, şi are nişte filozofii de viaţă foarte date dracului, dacă mi-e permis să mă exprim aşa. Micuţa doamnă vorbeşte cu emfază despre calificarea profesională a părinţilor ei atunci când îi stropeşte pe alţii, clipind des, cu noroi. Alţii e mai bine să nu se afle de faţă, ca să fie tacâmul complet, dar, dacă sunt, niciun bai. "Copilul de psihiatru din mine a descoperit nişte aspecte la actorul cutare, aşa că te rog să mă crezi că ştiu ce spun - e gay, tu!", face, oripilată. După care îl abandonează pe actor şi trece la cineva mai apropiat, cunoscut de mai mulţi prezenţi: "Nu ai observat că gesturile sale seamănă cu ale actorului? Îţi spun eu - e şi motivul pentru care a divorţat. X-ulescu e gay! Eu observ lucrurile astea, înţelegi?" Tot micuţa doamnă, care nu ar fi o doamnă dacă nu ar avea pasiuni atipice, îşi chinuie fiul pentru că ţine morţiş ca acestuia să îi placă să bată la tobe. Îl duce la ore de pian şi se pun la curent cu tot ce mişcă în lumea muzicală. "Imaginează-ţi că_copilul mi-a atras atenţia asupra plombelor de amalgam! Îţi dai seama... dacă_copilul a observat, trebuie să le schimb, să-mi pun plombe albe!" Gândeam că o fi vreo somitate recunoscută copilul, dar nu, copilul are vreo 5 ani, deci, dacă părerile lui nu sunt unele pe care te poţi baza, nu te mai poţi baza pe nimic. "Tu - eu am ajuns la concluzia că suntem un oraş de proletari!!!", i se adresează principalei victime, neţinând cont că nu erau doar ei de faţă. Iar cuvântul "proletar" căpătase o nuanţă ruşinoasă, pronunţat de ea, de parcă ar fi vorbit de sifilitici, retardaţi sau nespălaţi. Necazul legat de proletari era că nu e promovată cultura aşa cum se cuvine în oraş, şi asta li se datorează proletarilor. Femeiuşca asta trebuie că în cei aproape 40 de ani de viaţă s-o fi înconjurat doar de intelectuali de teapa ei, cu gusturi ca ale ei, lucru care mă face să mă întreb de ce dracului o fi înşelat-o şi părăsit-o bărbatul, neproletar, ci, cu siguranţă, intelectual rasat.
M-am uitat la ea - nu eram singura în culpă. Îndrăzneam să respir aerul august din preţioasa ei vecinătate. Copil de proletari, genul de oameni simpli, fără pretenţii, le eram recunoscătoare alor mei că nu mă împiedicaseră să aspir la mai mult. Şi că ăla o fi motivul pentru care eu nu spun, ca micuţa doamnă divorţată: "Poţi să copii", ci spun: "Poţi să copiezi".
Adela mi-a trimis noaptea trecută un SMS. "Sunt la o apă minerală şi la o bere proletară :)) cu Sergiu". Am izbucnit în râs şi-am zis că data viitoare am să vreau să-i însoţesc. Să facem din proletariat un motiv de mândrie, urmând exemplul micuţei doamne care "de ziua mea mi-am oferit... " (ce credeţi că îşi putea oferi o persoană care vorbeşte cu scârbă despre proletari?) nişte bilete la Scala!" Aşa ne mai venim în fire, alteţă.
Şi nu, nu-mi sunteţi antipatică. Augustul dv. fund nu merită să cheltui pe el nici cel mai mic sentiment. Mulţumesc doar pentru lecţie. De pe acum multe lucruri vor beneficia de atribut: iubirile vor fi proletare, drumurile la fel, macii Tinei ar putea să îngroaşe rândurile şi să fie şi ei nişte maci proletari, din solidaritate... Şi Doamne, bine-i să poţi râde - dezinhibat, în prezenţa celor ce gândesc asemănător.
Mereu mi s-a părut că Sidney Sheldon scrie copleşitor. Îi citeşti cărţile aşa cum ai vedea un film care se scurge cu repeziciunea unui râu, cu sufletul la gură. E şi motivul pentru care mare parte din scrierile lui se află în biblioteca mea. Cu Sheldon nu ai surprize de genul celor pe care ţi le face John Fowles, ale cărui apariţii nu se aseamănă deloc, însă despre Fowles cu altă ocazie. Surprinzător e faptul că Sheldon nu e nici repetitiv, nici plictisitor.
Am recitit "Furia îngerilor", şi am fost impresionată să constat că citirea avea tonalităţi diferite, impuse de rânduri. Când protagonista a fost nedreptăţită şi agitată, tonalitatea citirii era alertă, nerăbdătoare să afle cum şi dacă o va scoate la capăt femeia aceea. Când lucrurile au intrat pe un făgaş uşor imoral, tonul nu a devenit acuzator, ci înţelegător şi împăciuitor, transmiţând un: "toţi facem greşeli uneori". După care tonalitatea a devenit compătimitoare şi chiar mai plină de înţelegere decât fusese înainte. Îi înţelegi metodele, empatizezi cu ele, o admiri pentru inteligenţă şi înţelegi chiar şi disperarea care a aruncat-o în acel vârtej din care era imposibil să mai iasă, în condiţii normale.
Finalul te face să te bucuri că femeia era o supravieţuitoare, chiar dacă a plătit atât de scump pentru nişte victorii frugale.
Cam atât despre "Furia îngerilor". Mai mult ar fi de prisos. Şi nu, cartea nu e o carte de dragoste. E o carte de viaţă.
Încep să cred că fiecare din noi fiinţează într-un univers al său,
propriu, ale cărui interese foarte rar se intersectează cu interesele
altora.
Suntem, chiar şi cei mai generoşi dintre noi, egocentrici. Îţi fac bine cu condiţia ca binele tău să nu fie în detrimentul meu. Să nu am de pierdut. Şi mereu avem câte ceva de pierdut. Reputaţie, bani, renume sau maniere, prezente sau de faţadă. În ce măsură un bine cântărit înainte de a-l făptui mai e bine?...
"Nu suntem insule" - e una din teorii. Interacţionăm cu ceilalţi. Dar... o facem? Şi, dacă o facem, de ce fenomenul "insulă" rămâne nealterat?
Sunt vinovată pentru fiecare clipă în care nu am înţeles lucrurile neînţelese ale lumii. Sunt vinovată pentru că nu am văzut simplitatea acolo unde nu era. Sunt vinovată pentru că, atunci când mi-ai acoperit ochii, am văzut cu simţul. M-am călăuzit empatic şi am rămas eu. Cea pe care atât de mult şi de puţin o ştii. Cea a cărei ochi ai dorit să îi acoperi, să nu te mai poată citi.
Ţi-aş da voie să faci exact la fel. Să îţi laşi mâna peste ochii mei, să citesc în ei zăpada palmei tale. Un singur lucru lipseşte: dorinţa ta.
