Dantelareasa

De câte ori o văd şi, din fericire, o văd mult timp la fel înflorită, numele de alint care îmi vine pe CRBL e "dantelăreasa". A avut ceva de lucru şi va mai avea, însă îi sunt recunoscătoare pentru pata de frumos pe care o reprezintă, din primăvară până-n toamnă, pe terasă. Dacă nu-ţi poţi imagina fericirea decât pe un fundal albastru, al cerului, dantela asta cutremurătoare acoperă gânduri, adăposteşte vise şi zâmbeşte sincer oricărui trecător-întâmplător prin lumea mea.

Am cu ce, ba!

Imaginile de mai jos mi-au fost trimise prin e-mail şi am senzaţia că ne caracterizează de minune... Pentru că "am cu ce, băăăă!!!"

Rest

 Am citit comentarii alăturate imaginii, care mai de care. Favoritul meu este: "A introdus 50 de lei şi acum aşteaptă restul!"

Datorie indecenta

Colleen McCullough scria undeva că "datoria e cea mai indecentă dintre obsesii". Nu cred că am înţeles pe deplin la ce se gândea scriitoarea, până când... până când nu am văzut, în februarie, "Dear John".

Este un film dureros, despre o poveste de iubire, despre drame, despre traume, despre încercări ale unora de a-i înţelege pe cei din căminul cărora proveneau, despre reuşite ale altora de a face acest lucru, despre "interpretări ajutătoare", despre "traduceri" ale unor stări de fapt, despre o dragoste jertfită pe altarul datoriei faţă de un prieten bun, vechi, neajutorat şi muribund, despre sacrificiu dureros, seriozitate, maturitate şi tradiţionalism, despre autism - greu de diagnosticat, greu de administrat, greu de înţeles. De vreme ce după trei luni filmul îmi este încă viu în memorie, se cheamă că a fost deosebit. Cu şi despre oameni frumoşi, cu şi despre fapte de viaţă, cu şi despre evadări - nu în superficial, ci în alte lumi, cu alte pericole, cu expuneri fizice benevole în speranţa că o eliberare fizică va duce cu sine şi eliberarea psihică, eliberarea de fantasmele, atât de dragi şi de dureroase, ale trecutului.

E un film ca o lecţie de viaţă pe care nu ştiu câţi dintre noi ne-am asuma-o. Cu atât mai mult cu cât simplitatea sa este mai dureroasă decât am putea bănui. 

This ain't a love song

Mă plângeam pe blogul unei prietene de incapacitatea de a isprăvi o carte. O cumpărasem sperând. Sperând pur şi simplu că va fi o carte bună, deşi nimic şi nimeni nu o recomanda. Cartea se numeşte "Iubire oarbă" iar introducerea e atât de inertă şi de ineptă încât nu-ţi poţi dori decât să se încheie odată totul, înainte să mori de plictiseală. De ce mi-ar păsa că un haiduc despre care doar se aminteşte e un soi de piază rea pentru eroină? Pentru că haiducul apare doar în poveştile altora. Eroina, Iris, apare în peisaj cu tatăl ei, cu menajerele, având, se pare, o personalitate bine conturată, decisă, precisă, având ieşiri, haz, mici acte de rebeliune etc. Aflăm, sau mai degrabă ghicim despre un omor (un individ din înalta clasă - Arthur - e marginalizat şi izolat de alţii, după care ucis). Mai aflăm că fratele mortului nutreşte o iubire sinceră faţă de Iris, şi că haiducul Harry, cel fără bani, fără perspective, fără fineţuri sau nobleţe de caracter e atât persoana în ale cărei mreje e prinsă eroina, cât şi individul care ţine morţiş să răzbune moartea fratelui pretendentului. Nu-i aşa că povestea arată extraordinar? Palpitant şi telenovelistic. N-am să înţeleg de ce cei doi (mortul şi cu Hugh) era musai să fie fraţi şi nici de ce tocmai acel pierde-vară de amorez era singurul decis să răzbune moartea lui Arthur, dar n-are importanţă. 

Prevenită din enşpe mii de direcţii că doar de Harry trebuie să se ferească, de haiduc adicătelea, Iris, după ce a treia oară îl salvează de la o pseudo-moarte, consideră că e momentul să-şi împlinească destinul şi fuge în lume cu el. 

Aici povestea începe să aibă oarece logică. Haiducul, un nimeni cu pretenţii, vise mari şi speranţe înalte, se aşază cu nevasta în Franţa, ca să fie izolaţi de cunoscuţi, de înalta societate engleză. Devine risipitor, sărac, datornic, şi, când doctorul cu idei preia comanda vasului, fenomenul nu ne miră. Harry a avut un singur vis constant: pe acela de a-l răzbuna pe ucigaşul lui Arthur. Toate celelalte au fost frunze în vânt, insignifiante, mistuitoare pentru el care, caracter slab, e şi gelos, e şi nebun, e şi grabnic să se lase condus de "bunăvoinţa" prietenilor cu o inteligenţă nu atât superioară, cât diabolică. Astfel că, atunci când bunul său amic doctorul îi arată că singura modalitate de a se îmbogăţi constă în a-şi înscena propria moarte, folosind un tuberculos care îi semăna şi sperând ca leşurile să fie confundate de autorităţi, Harry acceptă. Cum tuberculosul se înzdrăveneşte, ca un nesimţit, doctorul îl otrăveşte, îl fotografiază şi îl conduce pe Harry,  pas cu pas, pe calea îmbogăţirii. Ah, că Harry pălise când asistase la otrăvire? Ăsta o fi semn că îl mustra conştiinţa? Nu, Harry e un caracter slab, dornic să fie condus, îndrumat şi dominat. 

Ce face soţia când află totul? Soţia fidelă, soţia iubitoare, soţia dezamăgită, soţia speriată, soţia cu suflet trist şi amărât, soţia din ale cărei vise s-a ales doar pulberea? Ca un roboţel, ascultă îndrumările soţului şi speră să poată trăi fericiţi, izolaţi, ascunşi şi bogaţi, trăind din 350.000 de lire, banii de la asigurări. Creierul femeii pare spălat, devine lipsit de curiozităţi sau poate nu se simte în stare să asculte povestea până la capăt, spre a afla că nu înşelau doar un sistem. Nu înşelau doar o societate de asigurări. Soţii urmau să îşi construiască fericirea în urma uciderii unui individ care avea două vini: pe aceea că suferise de tuberculoză şi "vrednicul" doctor îl izolase spre a-l "trata" şi pe aceea că semăna cu falimentarul şi disperatul prieten al doctorului, lordul Harry. Bineînţeles că doctorul primea cota parte din banii de la asigurări. 

Aşa cum spuneam în titlu, "this ain't a love song ". Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste, deşi finalul cărţii asta vrea să arate. După ce află întreaga poveste, Iris se desparte de Harry, restituie banii, se izolează undeva, îndurerată, rănită şi ruşinată, iar Harry decide să restituie şi el averea acumulată şi se dă, mioritic, pe mâna răzbunătorilor irlandezi pe care îi cunoaştem doar în ultimele pagini ale cărţii. 

Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste. E o poveste despre o tânără naivă care se amorezează de cea mai nepotrivită persoană, e o poveste despre consecinţele acestei îndrăgostiri, e o poveste despre manipulare şi e o poveste despre bani, deoarece dintr-o femeie cu principii solide Iris se transformă într-o marionetă, iar faptul că nu face asta din dragoste e dovedit de lipsa de entuziasm cu care îşi împlineşte sarcinile. Femeia care iubise se robotizează, devine un fel de sclav apatic, sclav al intereselor mărunte şi meschine ale unui soţ slab şi influenţabil. 

Nu, nu mi-a luat atât de mult timp să termin cartea. Mai greu a fost cu începutul. După aceea am citit-o într-o suflare, nerăbdătoare să mai bifez ceva pe lista de lecturi. Dacă a fost vreun personaj care să mă impresioneze? Da. Hugh, admiratorul şi prietenul de suflet al eroinei este foarte bine desenat, iar moralitatea sa fără lacune sau erori te face să îl placi pe bietul nefericit. Hugh e dovada că Wilkie Collins ştie, totuşi, să scrie, chiar dacă acest roman nu a fost o poveste de dragoste. Nici măcar oarbă.

Însă romanul mă face să mă întreb cum ar reacţiona Iris în zilele noastre. Probabil ar divorţa de Harry şi mai apoi s-ar împăca, din dragoste. De bani. 

Sufocare

Scriu rar. Rar pentru că aşa îmi permite timpul, rar pentru că fie nu am ce spune, fie mi-e prea plină mintea de lucruri mărunte, neesenţiale, neimportante, lipsite de valoare, aşa cum vor fi şi următoarele, în fapt. 

Dintotdeauna oamenii au fost diferiţi. Au fost vremuri în care pentru mine horoscopul nu însemna absolut nimic, zodiacul era o abureală, până într-o zi, când am descoperit că nu neapărat nebunia îi determină pe unii să facă studii aprofundate despre zodii, ci faptul că au descoperit că aparţinătorii unei zodii sunt, în marea majoritate, caracterizaţi de nişte lucruri.

În plus, faptul că încerc să îmi dau seama ce zodie e onorată de prezenţa în mijlocul ei a unor persoane colorate spiritual şi, uneori, fizic, mă calmează. În loc să mă înfurii atunci când, de regulă, duduia vine cu inepţii, devin curioasă. "O fi berbec? Sau săgetător? De ce săgetătoarea cutare e atât de diferită de cealaltă săgetătoare?" Poate că asta face bine. Poate că nu. Pentru că aceste căutări şi întrebări sunt tăcute, ţin de introspecţie, de interiorizare, de neexprimare, de muţenia în care, de atâtea ori, sunt nevoită să mă cufund, fie datorită bunului simţ, fie datorită obligaţiei de a tăcea. 

Nu mă mai miră oamenii urâţi spiritual. Cineva spunea că pământul ar fi un loc atât de frumos dacă nu ar fi locuit. Aşa că nu mă miră că prietena-căpuşă care şi-a găsit alt loc de supt a trecut la şantaj. Nu mă miră că mi-e groază să mă abordeze o cunoştinţă, fiindcă abordarea ei a devenit obsesivă şi se referă mereu la aceea că tu trebuie să-ţi schimbi locul de muncă, dar ce nu înţelegi, de câte ori să-ţi mai spună?? Nu mă mai miră uşurinţa cu care oameni normali la cap preiau expresii şi cuvinte greşite atunci când se află în companii imbecile. Nu mă mai miră când cucoana, care s-a născut şi va muri agitată, dă buzna, în repetate rânduri, neavând răbdare să-şi aştepte rândul sau temându-se, poate, că rămâne neobservată. Nu mă mai miră competenţii deveniţi specialişti peste noapte, care te văd şi se reped la tine cu părerile lor ultraspecializate, arătându-ţi cât de idiot eşti şi că ei pot fi salvarea ta. Bunul tău simţ nu îţi permite să spui: "Dar NU ÎMI PLACI. Nu am încredere nici în părerea, nici în mintea ta, ce-ar fi să îţi vezi de treabă?" 

Şi taci şi aduni şi observi că acumulezi atâtea păreri proaste încât îţi vine să mergi undeva, unde să fii sigur că nu te aude nimeni, şi să ţipi până nu mai poţi, ca un animal rănit, după care, răcorit, să te întorci să faci faţă bombardamentului de bunăvoinţă, combinată cu competenţele multiple care toate le aparţin, desigur, celorlalţi, fiindcă tu, imbecil fiind, nu realizezi că nu eşti capabil să gândeşti, şi că e bine să vină specialiştii să te înveţe să faci asta.

Mă întreb cum ar arăta o lume, clar neromânească, în care fiecare individ ar deveni egoist, egoismul caracterizându-se prin aceea că îşi vede de treabă şi, chiar dacă observă ceva care i se pare nelalocul lui la celălalt, câtă vreme nu e vorba de poale în cap, tace şi-şi vede de treabă, considerând că te vopseşti mov în cap fiindcă aşa ai dorit tu sau coafeza, că lucrezi unde lucrezi de fraier, el rămânând, nepăsător, pe margine? Pentru că prea multă grijă din partea unora te sufocă, mai ales dacă nu poţi să le dai două bobârnace de să-i faci să tacă pentru restul zilelor?...

Atâta atotştiinţă, şi toată aparţinându-le altora, a ajuns să mă sufoce. Încet şi sigur nu mai pot respira. Nici măcar nu mă pot declara "prea lucid pentru lumea asta", cum fac băieţii de la Antract.

Aşadar mă sufoc. Iar restul e tăcere.

Sorry

Pe 8 martie, când pe stradă înfloreau sandalele, tricourile şi obrajii, la propriu, împreună cu cele 20 de grade din termometru şi cu un soare îmbietor pe o boltă perfect alcătuită, după nişte ore lucrate am sosit acasă, cu trandafiri gălbui şi cu o zambilă roz, de căpătat; mi-am retuşat un pic imaginea, m-am încăpăţânat să păstrez paltonul 3/4 pe mine şi am plecat spre teatru, să văd un "spectacol eveniment de Ziua Femeii", cum cred că îl numiseră. Fireşte că aşteptările au fost colosale. Repertoriul e amplu, cred că e greu să decizi ce piesă ar putea încălzi mai bine inimile doamnelor de ziua lor, aşa că alegerea unei piese pe care nu o mai văzusem promitea mult. Piesa se numeşte "Sorry", actorii, cei pe care îi îndrăgisem din ce în ce mai mult, pe măsură ce vedeam reprezentaţiile "Anonimului veneţian", sunt talentaţi, reuşesc să transmită mesaje clare şi emoţii şi mai clare, aşadar, cu toată oboseala, cu toate cele rele doar parţial depăşite, am pornit spre teatru cu încredere. Am înţeles, încă de la început, că seara va fi specială, că vor fi tombole, câştigătoarele putând beneficia de reduceri la diverse magazine din mall, de cazare pentru o noapte într-un hotel central, împreună cu partenerii sau, de ce nu, de abonamente la o sală de fitness, pentru o lună. OK, fie şi-aşa, dacă aşa a decis directorul teatrului, care este, la origini, actor. Poate a ştiut să facă nişte combinaţii inteligente, care să aducă bucurie spectatorilor la anumite ocazii, însă nu ăsta era esenţialul, gândeam. Şi-a început spectacolul. Actriţa ieşea de după o uşă, cărând, pe o targă, un ceva acoperit cu un cearşaf, ceva care s-a dovedit a fi un cadavru. Aşa am înţeles că femeia lucra într-o morgă. Scena slab luminată, decorul sumbru nu puteau însemna ceva prea bun, nici pozitiv. În timp ce ea încerca să cosmetizeze cadavrul, legându-l cu leucoplast, în spatele ei, ca o arătare, se iveşte partenerul de scenă, care, râzând, o pişcă de fund şi este neobişnuit de vioi, dat fiind ambientul. Un partener îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, contrastând cu cămaşa de noapte în care defila actriţa. Iuri se întorcea din Israel în Rusia, pentru a-şi recâştiga dragostea pierdută, pentru a o duce împreună cu el la o viaţă mai bună. După două ore chinuitoare de spectacol, am dedus că cei doi aveau o fostă dragoste la activ, că el plecase cu mult timp în urmă, adoptând religia iudaică, ca şi ritualurile acesteia, că fusese căsătorit cu o anume Dora, pentru care până la finalul spectacolului nu înţelegem exact ce sentimente nutrise, sau dacă fusese vorba de aşa ceva. De altfel, şi Inna, angajata intelectuală sechestrată în morgă, avea la activ vreo două căsnicii, diluate, despre care, la fel, nu aflăm dacă fuseseră de voie, de nevoie, din dragoste, din interes sau din alte motive la fel de abstracte. Îmbrăcarea rochiei de nuntă denotă faptul că Inna urma să se mărite cu Iuri, şi, la fel, nu aflăm cu certitudine dacă cei doi au făcut sau nu pasul, ei rămânând prizonieri în acelaşi subsol macabru, până la finalul spectacolului, când înţeleg că fiecare trebuie să îşi urmeze drumul, hotărât - fără celălalt. 

Aş minţi dacă aş spune că a fost singurul spectacol care nu mi-a trasmis nimic. Nimic înălţător, nimic emoţionant, nimic sensibil, nimic logic. M-am întrebat cui se datorează eşecul. Pentru că mie personal reprezentaţia asta mi s-a părut un eşec lamentabil. Probabil viziunea regizorului se complăcuse atât de mult într-un clar-obscur încât nu reuşise să îşi regăsească, până la final, esenţa. Va fi, la fel ca şi "Casa Bernardei Alba", un spectacol de care îmi voi aminti cu neplăcere, pe care nu voi dori să îl revăd, cu o viaţă, foarte probabil, extrem de scurtă. 

Următorul spectacol a fost "Cerere în căsătorie", după Cehov. La acesta am mers pe o vreme urâtă, aşa cum se prezintă de o mulţime de zile, ploiasă, rece, neîmbietoare, şi, cu toate astea, nu am regretat. Alt regizor, alt autor, alţi actori, altă viziune. Pentru că, deşi şi "Sorry" şi "Cerere în căsătorie" aveau drept temă comună o dorită căsătorie, după ce am ieşit de la Cehov zâmbetul mi-a rămas, impertinent, pe faţă, replicile mi se întipăriseră în minte, ideea de bază fiind structurată cu atâta claritate încât nu puteai rămâne neafectat.

Spectacolele şi calitatea lor mă fac să mă întreb ce influenţă are impactul acestora asupra publicului în ceea ce îi priveşte pe cei ce le pun în scenă. Dacă aplauzele sunt hotărâtoare, sau lipsa spectatorilor, sau dacă nu ar trebui luate alte măsuri pentru a verifica părerea spectatorului care se simte câştigat sau, dimpotrivă, furat atunci când asistă la nişte aberaţii de lungă durată. Poate, din respect pentru public, ar trebui efectuate sondaje de opinie pentru a desfiinţa eşecurile şi pentru a promova calitatea, indiferent cui se datorează cele două.

Poate încercarea face parte din normalitate. Perseverenţa este însă devastatoare pentru toate părţile implicate, şi chiar e păcat să ieşi să vezi calitate şi să pleci din sală regretând că nu rămăseseşi, ca o legumă, acasă, unde, chiar legumă fiind, sigur ai fi fost mai câştigat.