Indecenţă

Îţi aminteşti cum era când... nu doar îl visai, ci ştiai, aveai certitudinea că e aproape, la o întindere de mână distanţă, că trebuie doar să vrei ca să-l apuci, doar să ţii neapărat ca să-i simţi parfumul unic, doar să îi cânţi un descântec sau o vrajă de lună plină şi aveai să îl revezi mai clar ca niciodată? 

Era la o aruncătură de băţ distanţă şi singura ta temere era că nu meriţi atât de multă perfecţiune. Te simţeai copleşită, invadată, torturată - deşi nu ştiai de ce, de cine, ce stătea la originea a tot. 

Poate la originea a tot stătea buchetul de ghiocei palizi pe care îi găsiseşi în băncile copilăriei tale - buchet trecut ce-avea să îţi stigmatizeze viitorul, care niciodată nu-l va fi putând egala. 

Te uiţi în trecut, dintr-un prezent copleşit de acute, de ţipete, de zgomot. Şi vezi un trecut limpede ca un cristal în care n-ai avut tăria să te arunci, amăgindu-te că nu îl meritai. 

Să-ţi spun ceva? Pentru temerile tale de atunci trăieşti calvarul de azi. Pentru că atunci nu ai îndrăznit să alergi cât de sus te ducea gândul - eşti astăzi puţinul care ţi se permite. 

Ai vrea să te întorci în trecut? Să-l reeditezi? Să-l îmbunătăţeşti? Nu poţi. Poţi doar să îţi gestionezi prezentul. Şi viitorul. Şi tulburarea din zile şi din nopţi. Poţi să alergi, să fii azi mai obosită ca ieri, să cauţi rădăcina pierdută a speranţei. N-o vei găsi, însă datoria ta este s-o cauţi. "Iar datoria e cea mai indecentă dintre obsesii".

La mulţi ani, suflete frumoase! Să vă fie vieţile lumină şi căldură! Lacrima să se prefacă în cristale iar amărăciunea în bucurie veritabilă, nemachiată!