Nopti de matase

Mi-s nopţile de catifea în iarna asta. E-o iarnă fără planuri, fără lacrimi, fără emoţii (cel puţin până acum). E-o iarnă cu zile pline, cu o nevoie incredibilă de a împărţi cu cineva zâmbetul pe care mi-l provoacă exprimările deficitare, cu un pustiu în jur, cam de mărimea Saharei, cu neînţelegeri datorate uneori surdităţii, alteori muţeniei sau incapacităţii mele de a citi gânduri. 

E-o iarnă atât de diferită faţă de cea trecută. Oamenii nu se înghesuie să mă întrebe ce voi face de Sărbători, eu nu mă arunc în gol cât să uit că "cineva, înaintea ta a făcut asta deja", în iarna asta inima nu mi-e hotel, ca-n ultimii trei ani, în iarna asta neclarităţile majore s-au estompat şi simt acut maturizarea, care s-a insinuat, fără să ştiu, probabil în timpul vreunui vis de-o clipă, în mine. Am crescut. Nu-mi mai doresc fericire. Persoanele în vârstă mă urează diferit de cum obişnuiau: "Îţi dorim linişte, că noi, până la vârsta asta, de fericire nu am dat, aşa că presupunem că nu există". Îi privesc cu zâmbet. Mă simt de vârsta lor iar fericirea tot necunoscută mi-e. Nu e o necunoscută gen "Triunghiul Bermudelor", ceva care o fi fost, ar fi fost dacă, ceva gustat şi dispărut. Fericirea aia care e-n noi e atât de influenţată de cei din jur, de norul sau de soarele de pe cer, încât nu poţi spune că ai înţeles cum vine treaba şi că ai de gând să purcezi la căutarea ei. 

Zilele sunt noroioase pentru ca nopţile să devină de mătase. Mătase lunecoasă, mătase colorată, mătase rară, mătase care dacă s-ar concretiza probabil că s-ar numi fericire. 

Colinzile nu-s la radio, nu-s pe platoul din faţa Primăriei, nu-s în noile voci apărute. Nu-s Andra, nu-s Raoul. Colinzile sunt amintirile de-o inimitabilă perfecţiune pe care în copilărie, odată, le-ai gustat. Şi-atunci aveau aromă de cozonac cu nucă abia scos din cuptor, şi-aveau iz de bucurie, şi-aveau lacrimi în ochii înduioşaţi că undeva, în lume, într-un staul, neîncăpând în case, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea. 

Uite, Angel, ce-s pentru mine nopţile şi zilele astea atât de ostenite. 

Nu cânt şi nu sunt tristă. În inimă nu am clinchet, la ferestre nu-s globuri. Dacă te uiţi atent, vei descoperi într-un colţ uitat amintirea trecutelor mele Crăciunuri, când colindători cu glas răguşit poposeau pe la porţi, când deschideai şi li te alăturai, fericit, când Crăciunul chiar însemna aniversarea Cuiva.

E-o iarnă ce poartă în sine ecoul iernilor de demult. Ecou despre care trebuie să recunosc: teribil mi-a lipsit. 

Iar undeva, într-un staul, pe-o vreme ca asta, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea.

Lume si vremuri

Este o vreme pentru semănat, şi una pentru cules ce ai semănat. Asta la modul firesc, obişnuit, intrinsec. În afara normelor se încadrează vremurile în care doar râzi, doar plângi, doar semeni fără să culegi şi fără să oboseşti. 

Mă gândeam că nu am întâlnit, la maturitate, un singur om care să nu-mi stârnească măcar un sentiment. Simpatie sau antipatie, fiecare existenţă care s-a intersectat la un moment dat cu a mea a stârnit reacţii. A schimbat ceva în mine. Nu am întâlnit om care să-mi fie egal, neutru, indiferent. Nu. Toţi, absolut toţi dau naştere unor reacţii. Unele mai ample, altele mai reduse. 

Probabil toţi cei cu care ne întâlnim într-un punct anume au un rol bine determinat în existenţele noastre. Probabil sentimentele pe care le stârnesc în noi au un motiv, mai mult sau mai puţin determinat. Clar e că încă nu am întâlnit persoană care să nu-mi stârnească măcar o ridicare de sprânceană. Măcar o undă de simpatie. Măcar un sentiment de greaţă. 

Stau de vorbă cu tine, Angel, lăsând filozofia deoparte, şi te regăsesc în cauzele mele: pierdute sau nu. Împărtăşind aceleaşi idei, sentimente, simpatii sau dimpotrivă.

Empatia tibetană i-ar caracteriza pe mai mulţi dacă şi-ar îngădui luxul de a ţine cont de glasul inimii, nu de răcnetul interesului. 

"Pentru mine glanda care mă face să fiu în rândul lumii a fost extirpată sau nu a existat niciodată", zicea Mircea Badea. Eu nu-mi pun întrebări legate de glandă. "Rândul lumii" e o noţiune prea dată dracului ca să ţin cont de ea. Mai presus de lume mi-e sufletul, Angel. Iar dacă în sufletul meu intri şi tu, cu atât mai încăpător şi receptiv la sentiment va fi. 

Tibet

E cu bune şi cu (mai multe) rele. Se numeşte simplu: viaţă. 

Când simţi că locul tău nu e aici, când nevoia de a fugi devine imperioasă, când plecarea unui tren din gară te face să regreţi că nu ai fost acolo, in the very moment, ca să-l iei, să-l prinzi, să te sui în el, având o destinaţie necunoscută şi nepăsându-ţi că nu ai bilet, tot viaţă se numeşte. Ştii că ai vrea să o iei de la început, să faci altceva, să fii cu alţi oameni, după care un alt adevăr ţi se revelează. Oamenii şi împrejurările pot fi diferite, tu însă rămâi aceeaşi. Cu acelaşi suflet. Cu aceeaşi sete de căldură, de umanitate, de sinceritate, de empatie împărtăşită. Uneori e greu să resimţi acut emoţiile şi stările atâtor oameni. Te apasă cum apăsa Pamântul pe umerii lui Atlas. 

Se spune că în Tibet oamenii încă mai comunică, prin puterea gândului, aşa cum comunicăm noi la telefon. Trebuia să mă fi născut acolo spre a mă simţi... acasă? O altă cultură, o altă civilizaţie: mai calmă, mai puţin grăbită, cu alte valori (spiritualitatea e prima dintre ele), o civilizaţie care te schimbă, te transformă, te face mai om, mai înţelept, mai cuminte, mai calm, o civilizaţie care îţi inversează priorităţile. 

Pentru noi trendy e să preluăm viciile Occidentului. Nu ne-ar trece prin minte că esenţa nu constă în "a avea", ci în "a fi". Cu felul de a fi rămâi. Avuţia îţi provoacă atâtea angoase. Atâta degradare umană. 

Dar cine să ne îndrume paşii spre destinaţia dorită, când fluviul ne duce spre o iminentă autodistrugere? Ne lăsăm purtaţi, să fim în rând cu lumea, doar "beneficiem" de atâtea de pe urma lumii. 

Mi-ar plăcea să se creeze un colţ izolat undeva, un tărâm al cărui cetăţean să devii la cerere, în urma propriei alegeri. Iar acolo să rămâi pentru a deveni. Pentru a fi. Pentru a fi TU fără influenţele covârşitoare ale unei lumi nebune, nebune... 

Mi-e sete de căldură. De omenie. De gesturi simple, frumoase şi dezinteresate. Mi-e dor de lumea în care transparenţa ar fi conducător, la loc de cinste. 

E ciudat cum într-o lume îngheţată sufletele pot fi atât de empatice în Tibet. 

Ai veni cu mine, Angel, sau ai prefera să te zbaţi să ţii pasul cu vremurile? Pentru că, deşi nu recunoşti, eşti exact ca mine. Un tibetan până în măduva oaselor.

Hai sa

În mod cu totul neaşteptat, citindu-te, m-am descoperit sufocată. S-a aşternut un soi de răcoare în mine, care mi-a îngheţat emoţiile, sau le-a trezit din amorţeală, totul e prea confuz pentru a putea fi descris cu exactitate. 

Nu ninge decât pe ramurile sufletelor. În viaţă plouă. Rar şi trist, însă o face. Ramul tău e complet acoperit de nea, al meu parţial albit, al altora încă neatins. Mai e timp, noi anticipăm Marele Eveniment cu trei săptămâni. 

Pe fundal, o sonată de Bach îşi frânge acordurile, amestecând tristeţi cu armonii şi cu dulceţi din necuprinsul sufletului. 

Angel, hai să promitem că de Sărbătorile astea nu vom fi trişti. Că vom fi veseli fără efort. Că stelele albe din păr ne vor lumina gândurile şi perspectivele. Hai să nu mai fim amari, Angel.

Culoarul morţii

Pentru cinefili, un film remarcabil realizat în 1999, cu o distribuţie remarcabilă, cu un subiect interesant, un film de excepţie, căruia orice critic îi poate da, fără exagerare, nota 10: "Culoarul morţii" ("The Green Mile"). 

Dacă ne aşteptăm la un film de o oră jumate, e recomandat să amânăm vizionarea pentru cândva când vom avea mai mult timp la dispoziţie. Vreo trei ore, mai exact. Dar... vor fi trei ore în care orice om care şi-a păstrat umanitatea va rezona cu personajele, va pune pasiune în acţiune, va deveni impulsiv şi implicat, va dori ca echitatea să aibă un cuvânt de spus. 

Nu am de gând să dezvălui prea multe. Nu sunt multe de spus. Filmul trebuie văzut pentru că te marchează. Mă întreb dacă şi când îl voi putea uita. Oameni extraordinari, situaţii extraordinare. 

La "Culoarul morţii" zâmbeşti şi plângi. "Culoarul morţii" retrezeşte în tine dorinţa după dreptate. "Culoarul morţii" te schimbă. Îţi taie respiraţia şi te transformă, astfel că, la final, te vei întreba: "Unde sunt??"

Vis devreme

Peste visul meu devreme începuseră să se aştearnă ploi. Ploi reci, ploi mute, ploi insinuante, cum numai peste case şi peste-oraşe se mai cad. Ploi reci care l-au speriat şi l-au făcut să fugă. Şi l-am uitat, aşa cum uiţi un cântec trist când orizonturile-ţi plimbă aurore boreale pe fruntea realităţii.

În altă zi, acelaşi vis devreme fu-acoperit de-un clopot de sticlă. Îl priveam cum zace cuminte, nemişcat, paralizat de teamă, precum cireşele amare în vremea pârguirii.

Am reintrat în realitate şi l-am uitat.

Sau am crezut că se întâmplă asta.

Eram într-un vârtej. Într-un vârtej fără de cap sau coadă, într-o tradiţie sonoră şi persistentă a prostului gust, într-o reeditare a zilei cârtiţei, Cineva crezând că-ntr-o bună zi am să-nvăţ ceva să mă salvez.

Eram într-o capcană a propriei vieţi, paralizată, iubind-o pentru că nu credeam că altfel se poate.

Eram într-un ocean de frunze îmbibate cu praf de stele, frunze aşternute pe crengile destinului.

Eram... sau poate doar mi se părea, cum se-ntâmpla cu "Steaua" lui Mihai "al nostru".

Ştii cum e când realitatea îţi dă fiori reci pe şira spinării? Te retrezeşti în vis, Cineva mai acordându-ţi o şansă, sperând că vei fi învăţat s-o valorifici. O şansă să schimbi pustiul în livezi, în cupe cu nectar şi-n suflete pereche.

Şi visul curgea la vale, cu limpezime de pârâu.
Acum, că l-am găsit, voi şti că mă-nsoţise, hazardat, tot timpul. Că şi atunci când râdeam, sceptică, rămăsese undeva, sub clopotul de sticlă al sinelui probabil, cursese cu mine prin ploi fără de ani. Că şi-n momentele în care drama căpăta accente de tragedie greacă, sincronă şi amară, visul rămăsese cu mine, mă ţinuse de mână, nu mă pierduse. Măcar el nu făcuse asta.

Ştii cum e să te trezeşti dimineaţa cu ochii picuri de rouă ce zâmbesc destinului?

Şi-atunci mă întreb cum te-aş putea păstra pe mai departe, vis fidel. Cum te-aş putea preface-n parte integrantă din mine, nemodificându-ţi înţelesul şi dând uitării pustietatea şi reculegerea unui prezent învolburat. Învolburat deoarece cu prea multă semnificaţie greşisem a-l înzestra, nemeritat.

Peste visul meu începuseră a se-aşterne ploi. Ploi reci, insinuante, cum numai peste vise mai pot cădea, sperând ca să le piardă.

Mai ştii ce culoare are fericirea?

Nu te-ntreba de-i bine sau e rău. Îndeajuns ţi-ai purtat tăcută cicatricile în lipsa lui.

Recenzii

Recenzii. Recenzii de sfârşit de an.

Toamna a fost presărată de lectură. Am citit în cele mai ciudate locuri, pe unde s-a nimerit. Mi-am luat cartea drept scut, drept pavăză, drept dopuri în urechi şi drept ochelari de cal, astfel că am văzut şi am auzit, în jur, doar ceea ce nu putea rămâne, sub nicio formă, neobservat.

Să spun de populara "Bărbaţi care urăsc femeile"? Înainte să deschid paginile cărţii, am citit nişte recenzii extrem de elogioase. Cartea era comparată cu "Magicianul" lui Fowels, era genul de carte care te ţinea cu sufletul la gură, datorită căreia nu puteai să dormi până nu o terminai, era ROMANUL poliţist, situat deasupra tuturor romanelor, era, ce să mai vorbim, totul. Poate că eu nu am perceput-o la fel datorită condiţiilor improprii în care mi-am desfăşurat activitatea. Repet: citeam în cele mai ciudate locaţii. N-am stat într-un fotoliu, pe un pat sau pe un scaun directorial, cum găseşti la Metro sau Selgros. Paralela cu "Magicianul" mi s-a părut umilitoare pentru "Magician". De altfel, această paralelă e aproape inexistentă. Ah, că fiecare din cei doi eroi s-a aflat, pentru un timp, într-o izolare voită, ei putând şi nevoind să ţină prea mult legătura cu persoanele din trecutul lor? OK. Dar atât. Cartea e bine scrisă, n-am să mă pun de-a curmezişul. E inteligentă. Şochează. Unele pasaje şochează. Poate şi datorită diferenţei de mentalităţi dintre români şi suedezi. Când citeşti ce i s-a întâmplat micuţei hackeriţe, ştii ce s-ar fi întâmplat aici, cum ar fi dat fuga la poliţie, ar fi căutat dreptatea, pe când Lizbeth pare să adopte o resemnare mioritică. Resemnarea e doar aparentă, ea făcându-şi dreptate cu mâinile ei. Pe de altă parte, nu cred că bărbaţii suedezi despre care se vorbeşte urăsc, neapărat, femeile. Ei sunt, pur şi simplu, debusolaţi şi dezumanizaţi. Nişte fiare dezlănţuite. O societate mult prea dezvoltată din punct de vedere economic, în combinaţie cu luni întregi petrecute la minus Dumnezeu ştie câte grade, pervertesc gândirea. Te fac din om neom. Te determină să faci lucruri pe care, dacă ai fi în vreo ţară subdezvoltată, nu le-ai gândi măcar, pentru că ai avea alte griji pe cap. Moravurile suedeze sunt asemănătoare cu ale noastre, totuşi, chiar dacă ei sunt ceva mai deschişi la minte şi acceptă în mod firesc să-şi împartă soţiile cu alţi bărbaţi, jumătate din timp. Pentru că în acea jumătate din timp de libertate bărbaţii îşi canalizează energia spre lucruri mai "constructive", probabil, cum ar fi arta plastică sau Dumnezeu mai ştie ce. N-ai să poţi înţelege deplin care-i treaba cu Suedia dacă nu ai trăit acolo minim trei ani, aş zice eu. Pentru mine trei ani sunt de referinţă. Sunt limita care, o dată depăşită, te îndrumă. După trei ani ştii dacă mai are rost să investeşti în ceva, în cineva, într-o persoană, într-un proiect, sau dacă merită, mai degrabă, abandonat. 

Am continuat cu "Vălul pictat" al lui Maugham. E foarte adevărat că văzusem filmul iar motivele care m-au determinat să cumpăr cartea sunt subiective. Speram să găsesc ceva diferit. Pozitiv diferit faţă de film. Din păcate, diferenţa constituie un plus pentru film. Kitty din film îşi găseşte, cu greutate, drumul, iese din superficialitate, devine ceva ce la începuturi nici nu ţi-ai fi putut închipui. Kitty din carte... dezamăgeşte. E prea slabă. E ca un animăluţ lipsit de voinţă, ca o mâţă pe care o găseşti la o răscruce de drumuri şi pe care o abandonezi într-un moment cheie, pentru ca, la primul tău semn, să revină, lipsită de voinţă, în minciuna braţelor tale adulternine.. 

"Colecţionarul" lui Fowles a fost o lectură exasperantă. Încă de la primele pagini am stat şi m-am întrebat, la fel cum o făceam în liceu, când lista de lecturi obligatorii cuprindea cărţi proaste, dar absolut proaste, de ce nu abandonez cartea. Intrasem în lumea şi în mintea unui sociopat, a unui psihopat, şi jur că nu aveam nevoie să aflu cum gândeşte un asemenea personaj. Ce frământări are şi ce imaginaţie are acesta. Când decizi să abandonezi lectura, fiindcă deja e prea mult, dai peste jurnalul Mirandei. Un jurnal al disperării, un jurnal sincer, un jurnal cu gânduri, cu amintiri despre persoana care obişnuia să fie, un jurnal al speranţei că într-o bună zi omul care a fost va putea să reapară, altfel modelat, însă mai pregătit pentru viaţă, cu tot ce înseamnă asta. Finalul este oarecum aşteptat. "Colecţionarul" este biografia unui criminal în serie. Şocantă e doar diferenţa dintre acest volum şi mai de timpuriu parcursul "Magician", pe care l-aş relua, oricând, cu mare plăcere, pentru că "Magicianul" îţi dă lecţii, te educă, te schimbă, îţi revoluţionează gândirea. 

"Drumul spre înalta societate" (John Braine) este un fel de "Ion" al lui Rebreanu. Singurul pasaj care m-a impresionat a fost realitatea conţinută de fraza: "Suntem cu toţii prozonierii unui pitic egoist - eul ". Mda. Acel pitic e atât de dominant încât sperie, dacă e să priveşti la rece. Nu mai contează că binele tău personal nu poate fi deplin într-o lume traumatizată, că ai fi mai împlinit dacă şi ceilalţi ar fi într-un echilibru. Piticul din tine te determină să faci orice ca să-ţi fie ţie bine. Nu generalizez, aşa cum o face Joe Lampton, însă situaţia e des întâlnită. Uzuală. La modă. În trend.

Concluzii? 

Citeşte. Gândeşte. Discerne între bine şi rău. Găseşte-ţi drumul. Nu-ţi abandona visele, nici preferinţele. O carte de care cândva te-ai îndrăgostit nu te va dezamăgi, cărţile nu sunt oameni.