- operatorii de telefonie mobilă cu promoţii scandalos de generoase. 2800, 3000 de minute în reţea, tot atâtea SMS-uri, plus nişte minute în alte reţele.
Mi se par oferte menite să scoată din buzunarul utilizatorului de cartela prepay măcar 5 euro lunar, poate 7, dacă omul vrea şi internet pe mobil, să afle despre Herodot şi păpădie în timp ce se speteşte muncind.
Până aici toate bune. Populaţia are nevoie de minute, primeşte minute.
Dar... ce ne facem, domnule, cu cei bătuţi în cap, ca mine, care se uită la ofertele cu 400 de minute ca la ursul polar, întrebându-se când naiba ar avea timp să vorbească atât?
Am înţeles. Se încurajează comunicarea. Se facilitează comunicarea. Minunat. Excelent. Dar, când comunicatorul mă sună şi îmi înşiră aceeaşi poveste care durează de ani, neschimbată, preţ de două ore, fără să dea semne că ar obosi, înnebunesc, frate. Ştiu povestea, ştiu drama, ştiu, ştiu, ştiu.
Întrebarea e: de ce trebuie să îmi găsesc o scuză ca să întrerup logoreea? Şi cât mai durează, frate, promoţiile astea??
Sau, ţintit, cum fac distincţia între persoanele care sună fiindcă au motive şi cele care sună fiindcă au minute??
Am văzut o jumătate (jumătatea a doua) dintr-un film. Nu am putut să nu mă opresc la el - părea atât de dramatic.
S-a numit "Viaţă pentru sora mea". Am văzut agonia cu care era învăluit copilul cu leucemia, am văzut agonia mamei, m-am intimidat la povestea de dragoste şi m-am şocat când procesul a apărut ca din senin. Procesul intentat părinţilor de către fiica cea mică.
Ulterior am aflat. Micuţa fusese concepută cu scopul strict de a dona. Sânge, măduvă. Surorii ei.
Am înţeles lupta mamei. Cu toată lumea. Am înţeles că ţinea cu dinţii pentru a-şi păstra copilul în viaţă. Am înţeles că nu accepta un "nu mai sunt şanse", un "nu se mai poate".
Dilema a apărut la proces. A fost momentul în care m-am întrebat în ce măsură procedăm corect sacrificând binele unui copil pentru a-i ţine suflarea celuilalt. Pentru că fata cu leucemie nu mai trăia. Decât un calvar. Zilele ei erau coşmaruri. Viaţa ei nu se putea numi aşa.
În ce ipostaze te pune viaţa, domnule.
Când a murit copilul, lucrurile au părut a reveni la normal. N-au fost resentimente de nicio parte. A fost înţelegere vădită în priviri şi în gesturi.
Nu planificasem şi nu premeditasem nimic. Cei apropiaţi păreau în lumea lor, veneau cu sugestii (îi însoţisem, nebuneşte, în mall, să-şi cumpere colanţi şi bluzici flu-flu) şi propuneau ieşiri. Aşa, de nebuni, cu vreo maşină. Fără rezervări, fără invitaţii onorate. Să ieşim de zăpăciţi, frumoşi şi eleganţi, să ne prindă Anul Nou în stradă. Nu am acceptat şi nu am refuzat. Sunt momente în care e mai bine să rămâi pasiv, pentru ca "in the very moment" să iei decizia care ţi se pare cea mai normală la cap.
Şi-am observat, cu oarece mirare, că cei mai apropiaţi inimii mele deciseseră să se izoleze.
C spunea că Revelionul o umple de tristeţe. Pentru că ea se leagă nebuneşte de orice - lucru sau om, şi-acum îi părea rău şi pentru anul ce se despărţea, cu bunele şi relele lui, de noi. Sentimentul de la miezul nopţii tot ea l-a prezentat mai frumos: i se părea ireal şi trist. Artificiile alea sunt amăgire. Se sparg, explodează în văzduh, spulberă zarea, şi te-ai aştepta să deschidă cerul, iar din el să coboare îngeri frumoşi care să te mângâie pe creştet şi să-ţi sărute obrajii roşii, promiţându-ţi ceva.
A s-a izolat oferindu-şi, în felul ăsta, un cadou. Pentru cei ce lucrează cu atâţia oameni, ca ea, ca mine, o perioadă de izolare e o reală binecuvântare. Să nu trebuiască să râzi. Să nu ai de zâmbit de complezenţă. Să nu trebuiască să-ţi compui o mutră fericită când eşti, de fapt, doar teribil de obosită.
Anul trecut a fost cu atâta zgâlţâială, cu atâta efervescenţă, încât, la un moment dat, întrebarea: "Nu te simţi bine?" a părut intrinsecă. God. Cine avea timp să se întrebe cum se simte? Dansam nebuneşte când Asia povestea despre "Trenul pierdut" altfel decât Compact, dansam nebuneşte pe orice ritm, pe muzică pop, pe populară, dansam în hore, cunoscuţi şi necunoscuţi, dansam şi nu aveam nevoie de altă intimitate decât cea oferită de învârteala înnebunitoare, iar cineva s-a gândit să facă o pauză spre a declama (întrebarea era mai mult o constatare, însă speram să trec neobservată, doar erau zeci de oameni în sală) că nu mă simţeam în elementul meu. Nu era vorba de un rău fizic. Era vorba de răul cauzat de întrebarea pe care, fără să vrea, mi-a infiltrat-o în minte, şi care suna cam aşa: "Totuşi, eu ce caut aici?" Şi am zâmbit şi mi-am amintit de Grey. Nici fetele alea nu le aveau cu socializarea. Şi întrebarea îşi urma cursul, se amplifica, se transforma în răspunsuri, îţi confirma, pentru a câta oară, că nu eşti un element ca toate celelalte, nu era vorba că eşti mai bună sau mai rea, erai doar diferită de la A la Z, şi nu durea. Nu durea pentru că avuseseşi timp să te înveţi cu asta, şi pentru că ştiai demult că nicăieri nu te vei simţi la fel de bine cum te simţi în braţele în care nici tu nu ştii cum nu te-ai lipit cu superglue, cu sufletul făcând-o.
M-am simţit însoţită în izolarea mea, cu atât mai mult cu cât la întrebările mele răspundeau, empatic, cele ale tale în direcţia mea.
Şi nu, Cititorule, nu e vorba de vreun bărbat însurat. Poate aşa pare, dar nu.
Mă întrebam, până să adorm, care e de fapt chestia cu trecerea dintre ani. De ce simplul fapt că eşti în viaţă te obligă? La ce anume te obligă?...
Constat că, de la zi la zi, cred tot mai mult, mai fervent, mai solitar, în Destin. Cred în Destin aşa cum cred că azi e luni. Fără să ezit. Pot paria pe Destin, fără să-mi fie teamă că voi pierde. Ştii de ce? Mă uit la ţeluri. Eu nu mi-am propus să îndeplinesc obiective în 2012. Unii şi-au propus: atitudini mai distante, drumuri de urmat, kilograme de slăbit. Toate, absolut toate sunt planificate. Toate sunt restricţionate de aşa-zisele "întâmplări" pe care le traversăm zilnic. Nu-mi pot propune să slăbesc un kg pe lună mâncând doar legume şi fructe. Poate reţeta funcţionează pentru tine, în timp ce metabolismul meu dat dracului decide să mă îngraş folosind aceeaşi metodă.
Nu ştiu în ce măsură are sens să mă zbat, când totul e planificat. Nu sunt adepta lui "dolce far niente". Nici nu învinovăţesc destinul pentru orice rahat. Cei ce mă cunosc ştiu cât de intransigentă, exigentă sunt cu mine. Cât de neîndurătoare. Cât de mult mă acuz, scuzându-i mai degrabă pe ei. Câtă vreme obiectivele mele sunt realiste, e bine să mi le fac. Să le institui. Să le urmăresc cu atenţie şi să veghez la devenirea lor. Şi la a mea. Dar nu-mi pot propune ca de la anul să iubesc pe cine nu merită, să urăsc pe cei pe care i-am iubit, să mă dezumanizez.
Aşadar, nu tristeţea despărţirii de un an a fost la putere. La putere a fost gândul că, o dată cu traversarea în 2012, mai am de trăit... X-1 ani. X fiind punctul terminus, bine determinat, încă înainte de a mă naşte. De cine? E treaba mea să ştiu cum se numeşte Păpuşarul? Cel a cărui marionete suntem?
Nu e tristeţe. E doar o absenţă a superficialităţii, a uşurinţei de a privi lucrurile. E doar responsabilitate faţă de mine, de tine, de cei ce mi-au fost daţi în grijă.
Şi îngerii nu s-au coborât cu artificii pe cerul meu, să mă sărute pe creştet şi să-mi împlinească dorinţe.
Auzi atât de des vorbindu-se despre "pauze". Cupluri mai vechi sau mai noi decid, într-un moment al existenţei de cuplu, că ar fi bine să "ia o pauză".
TU îmi spui: "dacă îţi dă omul un capăt de aţă, tu îl faci ghem". Poate că ai dreptate. Nu-mi mai da capătul de aţă dacă te enervează ghemul.
Gândesc. Încerc să fiu realistă. Nu utopică, nu idealistă, nici negativistă. Realistă.
Ce înseamnă "a lua o pauză" în relaţie? Pauză... de ce anume? Pauză... de ţigară? Pauză... de reflecţie? Cum să ai nevoie de o pauză pentru a-ţi clarifica fericirea? De ce ai avea nevoie de asta?
Din al meu punct de vedere, o pauză "relaţională" e o manieră elegantă de a-i spune celuilalt că până aici a fost. Pauza relaţională e preludiul unui sfârşit, în cele mai multe cazuri. Împăcarea după o pauză are iz de compromis. Cras. Jenant. Penibil.
B are o siguranţă care descumpăneşte - eşti cu poza cuiva în faţă, îi admiri părul lung, iar B, la celalalt capăt al telefonului, te convinge că te înşeli, poate ai nevoie de ochelari, fiindcă omul e tuns periuţă dintotdeauna, nu a avut păr lung, şi spune asta fără să ezite. B nu ezită niciodată. Nu ezită să-ţi spună că, de când se ştie, cerul a fost mereu verde iar iarba albastră. Pentru că ea crede cu adevărat ce spune. La toate situaţiile de pe lume B are contraargumente mult mai
valabile decât ai putea gândi. Ea spune că pauzele sunt de mare ajutor în unele situaţii. Că văzuse ea cum se apropiase X de Y după ce se distanţaseră şi se combinase fiecare cu altă persoană. Şi că abia acum se iubeau cu adevărat, după pauză.
Nu intru în polemică. Nu am suficiente resurse. Însă gândesc: probabil combinaţia următoare a fost prea păguboasă pentru cei doi protagonişti. Nu de dragul celuilalt s-au întors, ci pentru că văzuseră că se poate mai rău. Aş numi asta dragoste din calcul. Cântăreşti riscurile şi avantajele fiecărei situaţii şi alegi răul cel mai mic.
Şi mai există dragostea din raţiuni economice. Ion-ii s-au emancipat, provin din familii de intelectuali, numai că destinul eminescian nu mai e în trend. Nu doreşte nimeni să viseze, lenevind cu ochii deschişi şi cu ciorapii rupţi, zi şi noapte. Şi-atunci Ion-ii se scutură de sentiment, îl reneagă, gândind că e sub demnitatea lor, revin cu picioarele pe pământ până îşi asigură confortul, şi închid ochii. Pe întuneric toate vacile-s negre şi toate femeile-s frumoase.
Un alt tip de dragoste ar fi cea pe care mă străduiesc inutil să o înţeleg. Cei doi nu au nimic în comun, dar, cu toate astea, se devorează, se comportă ca nişte şcolari, se sărută pe hol înainte ca ea să intre la ginecolog pentru o întrerupere de sarcină, iar faptul că el nu o poate însoţi în cabinet îl înnebuneşte şi enervează şi îl face să vrea să urce pe pereţi, în timp ce ea lăcrimează tot datorită separării impuse şi infinite. L-ar vrea cu ea, lângă ea, să-i şteargă nasul, să-i ridice fularul a cărui ciucuri atârnă, ca proştii, pe gresia nouă din cabinetul nu suficient de modern pentru o poveste de asemenea amploare. Parcă mi-e jenă s-o numesc dragoste animalică, deşi poate că ăsta e termenul potrivit. E dragostea oarbă. Cretină. Bătută-n cap. Cea care de câteva luni îl mistuie pe F. F a fost întotdeauna genul de care îţi era drag. Îţi era drag pentru cuminţenie, pentru calm, pentru zâmbet, pentru decenţă, pentru generozitate, pentru modestie, pentru delicateţe. Un bărbat delicat nu e o catastrofă atunci când delicateţea e legată de bune-maniere şi atât. În octombrie F a devenit frământat. Zâmbetul era mai mult o grimasă, iar el absent. Îi vorbeai şi realizai, de îndată, că vorbeşti singur. I-am spus că e îndrăgostit. Mă privea fără să mă vadă şi am înţeles că ghicisem. Sunshine zicea că relaţia aceea e imposibilă şi că nu se va întâmpla. Poate spera asta pentru F. A fost una din cele mai nobile dorinţe a lui Sunshine, deşi nici el nu ştie asta. F a devenit fudul. F a devenit înfumurat. F a devenit un personaj libidinos, greţos şi greu de suportat. Uite ce face o asociere cretină cu cineva, gândeam, după ce am văzut-o şi pe "iubi". F e mândru cu ea deşi ştie că o împarte cu alt bărbat. F e mândru pentru că ştie că pe el îl iubeşte mai mult. F e fericit şi fericirea asta a lui e atât de ridicolă încât îţi vine să-i arzi, naibii, o palmă. Poate s-o trezi. Nu. Nu s-o trezi. Îndrăgosteala asta ca la 14 ani va mai dura câtva timp. Încă nu ştiu care e obiectivul celor doi. Însă, oricare ar fi, va fi de neînţeles pentru mine.
Ca o paranteză, nu găsesc scuze pentru niciun tip de dragoste dacă nu
are drept fundament adevărul. Dragostea e dragoste, nu business, nu
afaceri, nu calcul. Sau, dacă e calcul, să i se spună calcul, nu
dragoste. Îi murdăreşti numele făcând uz de el inadecvat!
Aşa că ce spui, iubi, să luăm noi o pauză, să fim în trend?
Uneori chiar şi mie mi se pare că sunt compusă din contraste. Pe zi ce trece, observ că nu pot fi eu, un EU indestructibil, infailibil şi irefutabil, existând independent de alte existenţe. Nu. Eul meu se compune din împrejurările în care mă găsesc, se compune din situaţiile limită cărora trebuie să le fac faţă. Eul meu e alcătuit din mine şi din ceea ce spectatorii, martorii şi asistenţii mei îngăduie să fiu.
Nu sunt niciodată eu, fără altcineva care să-mi deschidă sau închidă o poartă. Nu sunt eu, nepăsătoare la ce se întâmplă în afara fiinţei mele, indiferentă şi rece. Nu sunt Luceafăr îndrăgostit, sunt om. Influenţabil. Mai influenţabil ca alţii oare? Hm.
Coexistăm şi devenim în funcţie de existenţele celor care ne-au fost daţi să ne fie aproape. Să ne iubească, să ne susţină şi să ne dea bobârnace exact când credem că traiectoriei noastre i-a venit vremea să nu mai fie atât de sinuoasă şi de spinoasă ca până acum.
Am în suflet un dor de lumină ce nu s-a mai văzut. Mi se dau picături de linişte cât să nu le uit gustul, după aceea sunt cufundată în oceanul de nepăsare impusă de alegerea ta.
Sunt în funcţie de eşti. Sunt după coordonatele tale. Sunt... umană, slabă, puternică şi vulnerabilă mai tot timpul. Şi, ce e mai grav, eu nu-ndrăznesc să sper. Întotdeauna când am păcătuit în felul ăsta am plătit foarte scump.
E grea inadaptarea în zilele noastre. E greu să te uiţi în jur şi să nu te regăseşti în nicio tipologie. Pentru că nu vrei să devii o parvenită, pentru că nu vrei atât să ai, cât vrei să fii, şi nu oricum. Vrei să fii acea oază de linişte permanentă - nesecată, măcar tu, deşi ştii că nu la fel ţi se întoarce.
God. Sunt depresivă? Nu. Sunt speriată de ceea ce îmi promite 2012-le. E bine să porneşti pe un drum care nu ştii unde te duce. Când ai nişte perspective, când ştii cât cenuşiu şi câtă durere şi cât amar cuprind acele perspective, înghiţi în sec, te întrebi încă o dată cam ce vină ai tu, şi-ţi continui, fără lacrimă, drumul precar.
Sunt coordonată cu emoţiile tale. Exist conectată la temerile tale, temeri care stau la originea unor decizii care mai de care mai nesincrone.
Sunt. Azi bine, cu zâmbet, pentru că ochii tăi caută în ai mei înţelegere şi căldură. Sunt. Azi bine, pentru că regăsesc în tine emoţia despărţirii de Crăciun, ca şi pe cea a regăsirii. Eu am înţeles totul. Ai înţeles şi tu, numai că tu nu doreşti asta.
Mă vrei robot? Mă vrei eficientă şi fără emoţii? Mă vrei... senină când îmi impozitezi sentimentele?
Mă întrebam, mai ieri, văzând un cuplu care a riscat şi a câştigat o fericire provizorie: de ce pe mine m-a influenţat într-o direcţie, iar pe tine în alta? De ce eu mă uit la pasiunea sinceră, făcută publică, şi mă întreb unde va dispărea atunci când teritoriile virgine ale personalităţii celuilalt au fost dezvăluite pe deplin, în timp ce tu te uiţi şi te simţi inadecvat pentru că iubirile tale au fost mai cuminţi, mai tainice, mai secrete? Iubirile publice cântăresc mai greu în balanţa adevărului?
Iubiri, iubire. Iubiri neîmpărtăşite. Uite, vezi, pe-astea nu le-am înţeles vreodată. Mintea mea însetată de logică nu a fost ambiţionată de Brad Pitt, de Tom Cruise, şi nu am reuşit să înţeleg cum am putut să fiu o Catherine Zeta Jones pentru indiferent ce spectator. Nu. Dacă spectatorul mi-a fost indiferent, nu s-a bălăcit în rozaliul speranţei. Pentru că nu am îngăduit asta. Vezi, de aceea iubirile neîmpărtăşite sunt, pentru mine, tematici de romane bine scrise. De Eliade, să spunem.
Sunt, în funcţie de coordonatele trasate de tine. Şi mă întreb de ce o inimă însetată de lumină, atât de asemănătoare cu a mea, poate trasa linii ambigue, verzui şi cenuşii, doar pentru a mă separa de picătura mea de linişte.
Cum să zâmbesc când îmi striveşti entuziasmul sub pantof?
Cum să rămân rigidă când inima ta îmi gâdilă, cu bătaia sa, suflarea? Cum să plec de lângă tine când toată fiinţa ta mă cheamă înapoi? Cum vrei să fiu? Cât mai vrei să fiu? Cum să funcţionez? Cu ce inimă să intru în 2012?
Sunt un contrast. Un contrast în carne şi oase. Sunt contrastul dintre ce aş fi putut fi, cu puţină susţinere, şi ceea ce sunt împinsă, clipă de clipă, să fiu. Sunt o supravieţuitoare fără lauri. Cu fruntea însângerată şi cu buzele sfâşiate de amarul prea multor bătălii. Ce-i umbra aceea pe adâncimea umărului meu, Angel? Încotro mă va purta?...
Dar tu? Tu cine eşti, Angel? Tu ce vrei să devii?...
Mi-s nopţile de catifea în iarna asta. E-o iarnă fără planuri, fără lacrimi, fără emoţii (cel puţin până acum). E-o iarnă cu zile pline, cu o nevoie incredibilă de a împărţi cu cineva zâmbetul pe care mi-l provoacă exprimările deficitare, cu un pustiu în jur, cam de mărimea Saharei, cu neînţelegeri datorate uneori surdităţii, alteori muţeniei sau incapacităţii mele de a citi gânduri.
E-o iarnă atât de diferită faţă de cea trecută. Oamenii nu se înghesuie să mă întrebe ce voi face de Sărbători, eu nu mă arunc în gol cât să uit că "cineva, înaintea ta a făcut asta deja", în iarna asta inima nu mi-e hotel, ca-n ultimii trei ani, în iarna asta neclarităţile majore s-au estompat şi simt acut maturizarea, care s-a insinuat, fără să ştiu, probabil în timpul vreunui vis de-o clipă, în mine. Am crescut. Nu-mi mai doresc fericire. Persoanele în vârstă mă urează diferit de cum obişnuiau: "Îţi dorim linişte, că noi, până la vârsta asta, de fericire nu am dat, aşa că presupunem că nu există". Îi privesc cu zâmbet. Mă simt de vârsta lor iar fericirea tot necunoscută mi-e. Nu e o necunoscută gen "Triunghiul Bermudelor", ceva care o fi fost, ar fi fost dacă, ceva gustat şi dispărut. Fericirea aia care e-n noi e atât de influenţată de cei din jur, de norul sau de soarele de pe cer, încât nu poţi spune că ai înţeles cum vine treaba şi că ai de gând să purcezi la căutarea ei.
Zilele sunt noroioase pentru ca nopţile să devină de mătase. Mătase lunecoasă, mătase colorată, mătase rară, mătase care dacă s-ar concretiza probabil că s-ar numi fericire.
Colinzile nu-s la radio, nu-s pe platoul din faţa Primăriei, nu-s în noile voci apărute. Nu-s Andra, nu-s Raoul. Colinzile sunt amintirile de-o inimitabilă perfecţiune pe care în copilărie, odată, le-ai gustat. Şi-atunci aveau aromă de cozonac cu nucă abia scos din cuptor, şi-aveau iz de bucurie, şi-aveau lacrimi în ochii înduioşaţi că undeva, în lume, într-un staul, neîncăpând în case, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea.
Uite, Angel, ce-s pentru mine nopţile şi zilele astea atât de ostenite.
Nu cânt şi nu sunt tristă. În inimă nu am clinchet, la ferestre nu-s globuri. Dacă te uiţi atent, vei descoperi într-un colţ uitat amintirea trecutelor mele Crăciunuri, când colindători cu glas răguşit poposeau pe la porţi, când deschideai şi li te alăturai, fericit, când Crăciunul chiar însemna aniversarea Cuiva.
E-o iarnă ce poartă în sine ecoul iernilor de demult. Ecou despre care trebuie să recunosc: teribil mi-a lipsit.
Iar undeva, într-un staul, pe-o vreme ca asta, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea.
